de ce am avut o copilarie frumoasa

M’am decis sa scriu oarece randuri despre copilaria si adolescenta mea. Au fost vremuri fericite. Capitala era la Constantinopol, Dinamo era campioana si femeile n’aveau drepturi. Toate erau la locul lor. Vremuri de’a dreptul idilice. Toamna, iarna si primavara le petreceam in Bucuresti dar vara mergeam in Banat. Acolo, nu eram primit in sat deoarece inca de la varsta aia eram slab si diform si n’aveam ce cauta printre oamenii normali. Asa ca eram trimis la o coliba in Muntii Almajului sa traiesc printre fiarele padurii. De atunci am invatat ca locul perfect este acel loc unde poti sa fii singur. Acolo la coliba duceam o viata similara profetilor din Biblie. Dimineata ma trezeam si coboram la parau sa beau apa. De hranit ma hraneam cu lacuste si miere salbatica. Urcam apoi din nou la coliba si adunam ovinele aferente spatiului respectiv si le duceam sa pasca. Cat timp oile pasteau, eu imi ciopleam un fluier si ma apucam sa doinesc. Doineam asa de frumos incat raurile se opreau sa ma asculte, muntii se aplecau inspre mine sa ma auda mai bine, iar pasarile veneau si mi se asezau pe umar. Vietatiile campului se strangeau in jurul meu iar eu vorbeam cu ele ca’n povestile lui Sadoveanu. Ele imi vorbeau despre misterele din Eleusis si despre Orfeu iar eu le recitam poezii de Goga si Blaga. Problema mancarii de amiaza se rezolva foarte usor. Pot spune ca aveam un meniu chiar foarte bogat: pastrama, carnati, cartofi copti, rosii, branza si ce mai aduceau de mancare taranii prea ocupati cu muncile campului ca sa mai fie atenti la cosul cu mancare. Cand se insera scoteam din desaga stelele pe care le culegeam in fiecare noapte si le aruncam iar pe cer in asa fel incat sa formeze numele mandrei mele. Numele ei stralucea astfel pe cer in fiecare noapte, dar tarfa era in Bucuresti si acolo din cauza poluarii nu se vad stelele. Asa ca n’a stiut niciodata de chestia asta. Noaptea se facea cam frig si ca sa ma incalzesc puneam pe foc afisele electorale cu votati PDSR pe care le gaseam din abundenta in satele din jur. Ca tot am adus vorba de sate, trebuie spus ca acolo ma aventuram rareori. Sufletul meu de’o sensibilitate poetica nu putea face fata ritmului alert al civilizatiei satesti. Bastinasii nu stiau sa ma aprecieze. Singura cultura de care dispuneau ei era aia de porumb din spatele casei. Zilele se scurgeau ca sapunul lichid iar toamna, inainte sa revin in capitala, culegeam prune si faceam rachie din ele. Ma imbatam si adormeam in fan. Erau vremuri tare frumoase atunci dar, dupa o astfel de vara plina de evenimente, soarta (?!) urma sa’mi pregateasca o surpriza neplacuta la intoarcerea in Bucuresti. Dar despre asta, poate, in alta postare.

Dupa ce ascultati melodia, daca aveti intrebari sau aprecieri cu privire la text, lasati’le in spatiul amenajat mai jos.